Am citit zilele trecute un articol al unei tipe
care povestea cum si-a trait viata incercand sa impresioneze pe toti cei din
jur, si cum atunci cand se straduia prea mult era din ce in ce mai dezamagita
de ce primea inapoi. Concluzia povestii ei a fost ca in momentul in care a
decis sa nu ii mai pese, in viata ei au inceput sa se intample lucruri frumoase, la care nu
se astepta….
Povestea asta cu asteptarile de la cei din
jurul nostru este incredibil de prezenta in viata noastra, in sensul ca ne-am invatat ca ceea ce facem sa cunoasca impact direct si de cele mai
multe ori imediat asupra a ceea ce primim inapoi.
Cand esti la scoala inveti si inveti sa primesti
acea recompensa prin note si premii cu coronite de flori…cand esti matur si
ai un loc de munca muncesti si tragi sa fii observat, sa fii laudat, sa fii
promovat, cand iubesti te dai de-a rostogolul sa demonstrezi ca si tu la randul
tau esti demn de iubit…
Este o reteta simpla si aparent sigura,
corecta insa ar fi usor daca in viata ar fi chiar asa, daca lucrurile ar fi
atat de clare si daca tot ceea ce facem fie ca e bine, fie ca e rau ne ajuta sa
primim ceea ce meritam. Nu se intampla asa din pacate, de ce nu ? asta
cred ca pentru ca altfel s-ar pierde tot farmecul….
A nu primi nimic/suficient in
schimbul daruirii pe care o avem fie la job, in relatii, sau orice altceva
poate ajunge extrem de frustrant si sa ne deteremine sa renuntam si sa zicem
vorba articolului dar de ce sa imi pese, daca lor nu le pasa?
Si realitatea ne arata, ca din ce in ce mai multi
oameni au ajuns sa traiasca dupa acest principiu, vreau eu sa cred nesanatos si
aducator de multa agonie si tristete personala.
Aceasta cred ca a ajuns sa fie o
abordare a epocii consumatoriste in care traim, in care oamenii au invatat sa
cumpere orice cu bani sau cu putere…si nu nu ma refer numai la case, masini si
haine de lux…ci ma refer la oamenii care cumpara oameni.
Analogia este cu atat mai
interesanta cu cat am observat de-a lungul timpului din ce in ce mai multe
persoane care se “vand” moral, intelectual, psihologic doar pentru a obtine in
cele din urma acea aprobare/ acceptare a celor din jur.
Sa fie asta un motiv suficient pentru care sa nu
ne mai pese? Sa fie asta un motiv suficient pentru care merita sa ne salutam
numai sefii si sa uitam sa zicem « va rog frumos » unui vanzator de
la magazin, doar din simplul motiv ca de la cel de la magazin nu avem nevoie de
acceptare, platim pentru ea, asa ca de ce sa ne pese ?
Bunul simt a ajuns sa fie o trasatura extrem de
rara in societatea noastra…oamenii sunt reci unii cu altii, se gandesc de cele
mai multe ori la beneficii ce pot rezulta din relationarea cu cei din jur
ajungand fara sa isi dea seama sa traiasca o viata plina de frustrari, de
prieteni falsi, de relatii ce se destrama la prima schimbare de conjunctura.
Si atunci ma gandesc pentru ce avem nevoie de
acceptarea tuturor ? Pentru ce simtim o nevoie acuta de gadilare extrema
al egoului nostru? Chiar merita sa te incarci cu atat de multa ura si frustrare
doar pentru o marire de leafa, sau doar pentru a fi acceptat in anumite medii
unde criteriile de selectie sunt dezumanizarea ?
Ce este si mai trist ca atunci cand am avut ocazia sa ii intreb pe unii dintre acesti oameni de ce? sau esti fericit acum? nici unul dintre ei nu a stiut ce sa imi raspunda asa ca eu zic ca nu merita sa nu ne pese ! Viata insasi e presarata cu momente
dificile, pentru fiecare intr-un fel sau altul! E timpul mult prea scurt pentru a ne permite sa
fim uraciosi , pesimisti si rai noi intre noi.
Pe de o parte, incerc sa imi imaginez cum ar fi sa
traiesc intr-o societate in care nimanui nu i-ar pasa de nimeni. Am ajunge sa
nu mai vorbim intre noi, sa nu mai schimbam priviri, zambete si cuvinte
frumoase, sa fim setati numai pe propria persoana si pe succesul personal
oricare ar fi el.
Pe de alta parte, cand dau timpul inapoi stau si
ma gandesc cum ar fi fost daca celor din jur nu le-ar fi pasat de mine…cu
siguranta acum doua saptamani mergeam cu pana de cauciuc pana in panzele albe, daca nu era un sofer de treaba care sa ma atentioneze ca am pana (din pacate
recunosc ca nu m-as fi prins decat atunci cand probabil era prea tarziu), sau acum
cateva zile mancam singura singurica, daca nu mureau de foame si colegele mele
minunate pana cand mi-am terminat eu treaba, doar ca sa putem lua masa impreuna…,
sau daca vecinul de la 6 nu imi tinea usa la lift acum o saptamana, cand din exces de zel dupa o sesiune
de cumparaturi mi-am imobilizat mainile cu sacose, sau mai de mult, cand ma
grabeam tare si usile tramvaiului s-au redeschis doar pentru ca cineva m-a
zarit ca eram pe fuga ( da stiu se
intampla mai des sa nu, dar si cand se intampla asta…sentimentul de bucurie
este absolut incredibil) si ar mai fi multe, multe astfel de momente in care
daca nu erau oamenii din jur mai buni si mai oameni, viata mea ar fi fost mai
trista si mai grea.
E usor sa spui ca nu imi pasa dar e si mai usor sa
spui multumesc si te rog, e si mai placut cand faci pe cineva sa rada si nu sa
planga.
Stiu ca nu o sa schimb lumea, dar pornind de la
ideea cu care am inceput acest articol nu ma astept de la ea mai mult decat
poate sa imi ofere, nici de la mine mai mult decat pot sa dau…in schimb imi
doresc sa am puterea sa imi pese mereu pentru ca eu traiesc in lumea asta iar
lumea asta, in sufletul meu…
