Îmi plăcea să observ oamenii....asta de când studentă fiind am aflat că şi lui Caragiale...căruia se pare că îi plăcea să bea cafeaua în gară şi să privească pur şi simplu trecătorii.....mi s-a părut fascinant...şi am început şi eu să îi privesc să îi observ, deşi cafea am început să beau mult mai târziu.
La început toţi mi se păreau fericiţi, nu ştiu de ce....dar poate pentru că îi priveam fără să vreau numai pe cei veseli, care râdeau zgomotos, care se ţineau de mână....Aveam şi un iubit căruia îi spuneam uite cât de fericită e toată lumea din jurul nostru...hai şi noi să fim fericiţi ca ei, trebuie să fie simplu dacă toţi o fac....nu îmi aduc aminte privirea din ochii lui când i-am spus asta…mi-aduc aminte liniştea...nu mi-a răspuns...
Am continuat să îi privesc şi să îmi fie drag...de câtă fericire e în jurul meu...şi am rămas aşa cu imaginea ce bine şi frumos e totul şi nu m-am mai uitat la ei…că eram sigură că aşa vor rămâne..că nu se vor schimba în veci....
Mi-am amintit că îi priveam într-o zi când o tipă blondă (...şi aparent stilată) la volanul unei maşini de lux...m-a făcut Vită! că nu am lăsat-o să zboare peste mine...sau nu mai ştiu din ce motiv...Ce tristă am fost atunci, dar am zis eh cine ştie se mai întâmplă, până când mai târziu un bătrân mi-a tras una în maşină cu umbrela pentru că am îndrăznit să claxonez un copil care îmi ştergea luneta maşiinii proaspăt scoase de la spălătorie....el nu văzuse copilul şi a crezut că îl claxonez pe el....
Oamenii nu mai zâmbeau şi nu se mai ţineau de mână aşa cum îi ştiam eu....râsul zgomotos, sincer, ce mă înconjura mai demult e acum un râs de batjocură.... şi nu i-am mai privit, nu mă mai uitam la ei...nici măcar de dragul lui Caragiale....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu