Câţi dintre noi nu au spus cel puţin o dată te iubesc? Câti dintre noi nu au căutat în stele, în vânt şi în soare iubirea ? Cine zice nu, « eu nu » înseamnă că « tu nu, nu eşti sincer » sau eşti atât de fraged că încă nu ai cunoscut iubirea.
De ce spunem te iubesc? Spunem ca să primim în schimb iubire ? Spunem ca să ne scape de vină, de ură, de lacrimi?
Puterea cuvintelor nu merită niciodată subestimată, e atât de puternică şi lasă atât de multe urme că doar o lovitură puternică o poate concura.
A spune te iubesc nu te iartă, nu te scapă, nu te ajută să uiţi şi nici să ierţi sau să fii iertat.
A spune te iubesc nu-ţi dă dreptul să îi spui cum se îmbracă, ce să spună, cui să-i spună, ce să facă, ce să gândească…dacă sfatul tău nu este cerut.
De multe ori am văzut mame târându-şi copii în urlete şi plânsete către destinaţii nevrute de ei, de multe ori am văzut un el plictisit aşteptând pe băncuţă în mall, cât acea ea din viaţa lui zăcea cu orele în magazin sau l-am văzut adormind la teatru, iar pe o ea ascultând stingherită glume într-un bar plin cu barbaţi băutori de bere (eu sunt naratorul aşa că ce căutam eu acolo nu face subiectul acestui articol J)
Pentru marile roluri din viaţă nu suntem învăţaţi de mici. Nu ne învaţă nimeni cum să fim părinţi buni, iubiţi buni, soţi buni şi oameni buni. Nu ne învaţă nimeni cum să iubim, ci suntem de mici corectaţi, educaţi iar când ajungem mari ni se pare normal să corectăm, să educăm şi noi la rândul nostru.
De cât de multe ori nu ajunge ca iubirea, atât de frumoasă, să fie închisoare? De atât de multe ori încât ajung să înţeleg de ce există atât de multe divorţuri, atât de mulţi avocaţi şi terapeuţi. Frumoase sunt momentele în care doi oameni decid să fie împreună, momentele în care nu se gândesc că se mai poate vreodată trăi fără ei doi ca un întreg, sunt atât de frumoase şi intense că mă mir sincer mereu cât de repede sunt uitate.
Eu te iubesc, deci îţi vreau binele, ştiu ce e mai bine pentru tine şi te învăţ pentru că te iubesc. Eu Adonis îţi ofer ţie o muritoare de rând şansa la suprema cunoaştere, eu Afrodita îţi ofer ţie muritorule de rând privilegiul de a fi cu mine, dintre toţi muritorii te-am ales pe tine, asa că zi mersi şi fă ca mine.
Si uite cum te trezeşti încarcerat şi ajungi să bei cafea fără zahăr pentru că ea ţi-a zis că îngraşă, deşi tu când ai cunoscut-o îţi puneai nu mai putin de patru linguriţe, ajungi să porţi pantaloni în carouri, pentru că ea vrea sa te vadă fashion chiar dacă ţie ţi se pare că arăţi ca un papiţoi, ajungi să bei bere din pahar deşi te enervează la culme că nu are acelaşi gust ca din sticlă şi mai trebuie să speli şi paharul dupa ce-ai băut şi tot aşa...
Iar ea ajunge să nu mai poarte fuste scurte că se uita bărbaţii la ea chiar dacă tu te-ai îndrăgostit de ea în fustă scurta. Ea ajunge să cunoască toate scorurile de la meciurile de fotbal deşi inainte să te cunoască nu ştia că mai exista şi altceva în afară de Steaua şi Dinamo. Ajunge să gătească după reţetele mamei tale deşi ei îi place mai mult mâncarea bunicii ei şi tot aşa…
Nu zic să nu facem gesturi pentru cei de lânga noi atunci când îi iubim pentru a-i vedea fericiţi, dar zic că nu trebuie să uitam că un noi a început de la un EU, si fără EU nu ar mai fi NOI…
Faptul că avem un copil, un soţ, un iubit, un ce vreţi voi nu ne dă drepturi eterne asupra existenţei sale. Acum poate fi cu noi, dar poate veni un moment când sentinţa de a fi iubit de către noi expiră , aşa că atunci cand îţi vine în minte să spui te iubesc încearcă acest dialog:
« - Te iubesc
- Aşa şi ?
- Şi-atât… »
