Dedicatie pentru Ana…

Nu cred in critica constructiva, nu imi place nici cacofonia expresiei, nici consoanele multe, nici sensul care i se da. Am ascultat acum ceva timp un tutorial foarte interesant care mi-a confirmat ceea ce credeam eu despre critica constructiva, nu auzim pe nimeni afirmand vreodata “ de-abia astept sa ajung acasa sa imi mai reproseze sotia/ sotul ceva sau de-abia astept sa predau proiectul asta sa imi spuna seful ce am gresit”. Si asa e, insa azi Ana mi-a trimis cel mai frumos mesaj din lume in care ma certa, ca nu am mai scris nici macar pentru ea, asa ca draga mea…iti scriu special pentru tine, si leg asta de critica constructiva pentru ca nimeni nu m-a mai certat vreodata sa fac ceva, pentru ca fac bine.  Deci pana la urma sensul expresiilor tot noi il dam si imi doresc la cat mai multe critici de genul asta. 

Subiectul ales astazi se refera la oamenii puternici cine sunt ei si daca exista. Eu una nu cred ca exista oameni puternici in adevaratul sens al cuvantului, cred ca exista doar oameni care rezista mai bine sau mai putin bine anumitor situatii prin care trec in viata, exista oameni care trec mai repede sau mai greu peste anumite evenimente si ca exista oameni care isi recunosc slabiciunile si care nu.

Se tot vorbeste si se tot scrie despre femeia puternica a secolului in care traim, de femeia care stie ce vrea (numai azi am citit doua articole despre asta), de girl power, de barbatul alfa…incat am senzatia ca daca nu stii ce vrei in viata, sau daca esti intr-un moment de cumpana in care nu esti in stare sa alegi in 5 secunde ce urmeaza sa faci…ai toate sansele sa fii privit ca fiind ori labil, ori mentally disordered ori pur si simplu fucked up. Nu ma refer aici sa stai sa te gandesti un sfert de ora daca iti cumperi apa plata sau apa minerala, ci la situatiile alea stresante din viata, pe care fara sa vrei ajungi sa le intalnesti si sa le traiesti.

 Punem atat de multa presiune pe noi incat nu ne dam timp si voie sa gresim, sa ne relaxam, sa plangem, sa ne plangem…avem asa o nevoie incredibila de a ne pretinde ca suntem puternici, multitasking, rezistenti la program de 12 ore la birou, copil acasa, relatie perfecta, ca suntem cei mai buni soferi, ca suntem cei mai tari cunoscatori in ale gastronomiei sau habar nu mai am la ce ne mai credem ca suntem buni…incat uitam sa fim modesti cu noi insine, sa ne acceptam slabiciunile si sa invatam sa ne traim durerile, sa radem autentic, sa plangem cand ne doare si sa facem treburile astea toate elegant si cu fruntea sus…

Acum cateva luni o prietena imi povestea de varul ei, un tip bine, de cariera, cu toate trasaturile unui barbat de succes al mileniului in care traim.. A sunat-o la un moment dat , sa o intrebe ce mai face, pentru ca stia ca ea urmeaza sa dea nastere unui copil…si mai stia si ce emotii are ea in privinta asta. Dupa ce o asculta si ea ii povesteste cat e de incantata ca o sa fie mamica, etc. il intreaba da tu ce faci ? ca numai eu am vorbit…el <sotia mea mea e plecata, in delegatie de doua saptamani, nu stiu cum am rezistat si cum o sa rezist fara ea pana se intoarce, imi e atat de dor>

Eh si atunci am avut in minte, uite asta da om puternic, care nu se sfieste sa recunoasca ca ii este greu fara sotia lui (cu care apropo era inca din liceu, el avand vreo 37 de ani), care nu se simte mai putin barbat ca recunoaste un adevar de fapt, pe care il traieste, care stie ca o sa devina puternic si implinit numai atunci cand o sa fie ea langa el…
Imi pare rau ca astfel de subiecte sunt subiecte de poveste, ca ne miram atunci cand le auzim, ca astfel de lucruri nu se intampla mai des si ca nu fac parte din ceea ce numim noi normalitate si chiar cred ca daca am trai autentic si am recunoaste in primul rand fata de noi si in al doilea rand fata de cei dragi ceea ce simtim, chiar am trai intr-o lume mai buna...asa ca draga Ana, cand o sa pleci o sa plang in hohote de dorul tau...dar si de mila ta ca va trebui sa asculti limba aia hidoasa in fiecare zi :) 

Viaţa ca un tren...

       Comparaţia aceasta cu viaţa ca un tren în care tu mergi aşa ca nebunu până nu se ştie unde, mă nemulţumeşte complet şi aşa că, în loc să vin cu argumente în favoarea acestei comparaţii, am decis să fac o analiză pe text un pic mai inginerească, pentru a îmi demonstra mie şi vouă că lucrurile nu sunt atât de întâmplatoare şi noi chiar deţinem controlul asupra vieţii noastre, dacă chiar vrem asta.

            Pentru a putea combate un pic această comparaţie am să dezvolt un pic la ce (cred eu ) că se referă ea...Bun, deci avem un tren şi el e viaţa. Pâna aici totul clar, noi suntem în acest tren şi călătorim către o destinaţie incertă, pentru că viitorul e, nu-i aşa, incert. Iaraşi clar până aici. Trenul ăsta se mai opreşte şi el din când în când în gări, unde oamenii se urcă şi coboară. Teoria care susţine aceasta comparaţie este că aceşti oameni se împart în categorii cei care ne însoţesc pe tot parcursul călătoriei sau pe perioade mai scurte sau mai lungi ale călătoriei. Şi de-aici intervine o lungă filosofie sau un profund insight psihologic cu rolul acestor oameni, de ce, de unde, etc.

 Ce nu înţeleg eu sau mai bine zis ce nu îmi convine e că habar nu am:

- cine conduce trenul ăsta?

- ce caută alţi oameni în trenul meu?

- dacă ei sunt în trenul meu, înseamnă că şi eu pot să mă urc în al lor?

- cum pot eu să urc în al lor, dacă eu am trenul meu? Ce fac în timpul ăsta? Îl garez pe undeva? Asta nu e bine, că ma urc la oamenii ăia în tren şi al meu rămâne pe loc, deci teoretic trebuie să mă întorc la un moment dat şi să imi iau trenul înapoi. Dacă mi l-a furat cineva sau pur şi simplu am uitat unde l-am pus, ce fac? Merg pe jos?

- dacă vreau să cobor la Fălticeni şi trenul meu e intercity şi nu are staţie, ce mă fac?

- sau dacă vreau să mă duc la Monte Carlo? Cum intervine rolul avionului în acest film? Trenul meu vine echipat şi cu un avion pe care să îl pot folosi după bunul plac? Şi dacă da, cine îl pilotează? Mi-e clar că trebuie să fie altcineva decât cel care conduce trenul, că doar sunt meserii diferite!

- de ce nu pot să aleg eu cine conduce ce? Trenul şi avionul vin preechipate cu personal?

- oamenii ăştia care se urcă în tren după bunul lor plac, dacă vor să coboare din mers? Există o politie a trenurilor care să poată opri asta? Şi ce fac ei, se urcă asa după chef , plătesc bilet? Asta mi-ar uşura super mult treaba că măcar aş şti să întreb :

Eu : « Bună ziua ! Îmi spuneţi vă rog până unde călătoriţi ?

Pasagerul : « Bună ziua ! Eu sunt soţul ! Facem doi copii şi am coborât! »

Ar fi mai simplu nu? Deci e clar, ori nu cumpără nimeni bilet, ori pe biletul ăla al lor scrie o dată pe care nimeni nu o poate dezvălui din simplul motiv că nimeni nu o stie, ea cred că apare scrisa doar în momentul în care persoanei în cauză îi e menit să coboare. Asta iarăsi nu imi place, stai aşa cu panica…o zi, două, nouă şi când ţi-e lumea mai dragă tzushti apare scrisul ăla pe bilet şi gata asta a fost…s-a dus.

- trenul meu are vagon restaurant?

            Cu toate că uneori sunt multe asemănări între viaţa noastră şi cea a unei călătorii cu trenul, ideea este că nu suntem atât de neajutoraţi încât să credem că chiar nu putem controla nimic. Uneori lucrurile se întâmplă, ştiu, fie că vrem, fie că nu vrem, însă de şi mai multe ori noi singuri ne setăm destinaţiile, gările şi perioadele de staţionare în ele…

Ceea ce mi se pare mie cel mai greu este să înţelegem că viaţa este un device personalizat fiecăruia, muuuuult mai high tech decât un tren, device pe care noi singuri îl conducem de cele mai multe ori, si depinde doar de noi sa facem treaba asta bine…pentru că deh nu dăm examen în faţa nimănui pentru acest permis ci doar în faţa a nouă înşine… aşa că dacă suntem prinşi băuţi la cârma lui, dacă lăsăm pe alţii să îl conducă, dacă nu îi facem reviziile la timp, noi suntem primii şi de cele mai multe ori singurii care au de suferit…

           

           

Pentru ca imi pasa…

Am citit zilele trecute un articol al unei tipe care povestea cum si-a trait viata incercand sa impresioneze pe toti cei din jur, si cum atunci cand se straduia prea mult era din ce in ce mai dezamagita de ce primea inapoi. Concluzia povestii ei a fost ca in momentul in care a decis sa nu ii mai pese, in viata ei au inceput sa se intample lucruri frumoase, la care nu se astepta….

Povestea asta cu asteptarile de la cei din jurul nostru este incredibil de prezenta in viata noastra, in sensul ca ne-am invatat ca ceea ce facem sa cunoasca impact direct si de cele mai multe ori imediat asupra a ceea ce primim inapoi.

Cand esti la scoala inveti si inveti sa primesti acea recompensa prin note si premii cu coronite de flori…cand esti matur si ai un loc de munca muncesti si tragi sa fii observat, sa fii laudat, sa fii promovat, cand iubesti te dai de-a rostogolul sa demonstrezi ca si tu la randul tau esti demn de iubit…

            Este o reteta simpla si aparent sigura, corecta insa ar fi usor daca in viata ar fi chiar asa, daca lucrurile ar fi atat de clare si daca tot ceea ce facem fie ca e bine, fie ca e rau ne ajuta sa primim ceea ce meritam. Nu se intampla asa din pacate, de ce nu ? asta cred ca pentru ca altfel s-ar pierde tot farmecul….

A nu primi nimic/suficient in schimbul daruirii pe care o avem fie la job, in relatii, sau orice altceva poate ajunge extrem de frustrant si sa ne deteremine sa renuntam si sa zicem vorba articolului dar de ce sa imi pese, daca lor nu le pasa?

Si realitatea ne arata, ca din ce in ce mai multi oameni au ajuns sa traiasca dupa acest principiu, vreau eu sa cred nesanatos si aducator de multa agonie si tristete personala.

Aceasta cred ca a ajuns sa fie o abordare a epocii consumatoriste in care traim, in care oamenii au invatat sa cumpere orice cu bani sau cu putere…si nu nu ma refer numai la case, masini si haine de lux…ci ma refer la oamenii care cumpara oameni.

Analogia este cu atat mai interesanta cu cat am observat de-a lungul timpului din ce in ce mai multe persoane care se “vand” moral, intelectual, psihologic doar pentru a obtine in cele din urma acea aprobare/ acceptare a celor din jur.

Sa fie asta un motiv suficient pentru care sa nu ne mai pese? Sa fie asta un motiv suficient pentru care merita sa ne salutam numai sefii si sa uitam sa zicem « va rog frumos » unui vanzator de la magazin, doar din simplul motiv ca de la cel de la magazin nu avem nevoie de acceptare, platim pentru ea, asa ca de ce sa ne pese ?

Bunul simt a ajuns sa fie o trasatura extrem de rara in societatea noastra…oamenii sunt reci unii cu altii, se gandesc de cele mai multe ori la beneficii ce pot rezulta din relationarea cu cei din jur ajungand fara sa isi dea seama sa traiasca o viata plina de frustrari, de prieteni falsi, de relatii ce se destrama la prima schimbare de conjunctura.

Si atunci ma gandesc pentru ce avem nevoie de acceptarea tuturor ? Pentru ce simtim o nevoie acuta de gadilare extrema al egoului nostru? Chiar merita sa te incarci cu atat de multa ura si frustrare doar pentru o marire de leafa, sau doar pentru a fi acceptat in anumite medii unde criteriile de selectie sunt dezumanizarea ?

Ce este si mai trist ca atunci cand am avut ocazia sa ii intreb pe unii dintre acesti oameni de ce? sau esti fericit acum? nici unul dintre ei nu a stiut ce sa imi raspunda asa ca eu zic ca nu merita sa nu ne pese ! Viata insasi e presarata cu momente dificile, pentru fiecare intr-un fel sau altul! E timpul mult prea scurt pentru a ne permite sa fim uraciosi , pesimisti si rai noi intre noi.

Pe de o parte, incerc sa imi imaginez cum ar fi sa traiesc intr-o societate in care nimanui nu i-ar pasa de nimeni. Am ajunge sa nu mai vorbim intre noi, sa nu mai schimbam priviri, zambete si cuvinte frumoase, sa fim setati numai pe propria persoana si pe succesul personal oricare ar fi el.

Pe de alta parte, cand dau timpul inapoi stau si ma gandesc cum ar fi fost daca celor din jur nu le-ar fi pasat de mine…cu siguranta acum doua saptamani mergeam cu pana de cauciuc pana in panzele albe, daca nu era un sofer de treaba care sa ma atentioneze ca am pana (din pacate recunosc ca nu m-as fi prins decat atunci cand probabil era prea tarziu), sau acum cateva zile mancam singura singurica, daca nu mureau de foame si colegele mele minunate pana cand mi-am terminat eu treaba, doar ca sa putem lua masa impreuna…, sau daca vecinul de la 6 nu imi tinea usa la lift acum o  saptamana, cand din exces de zel dupa o sesiune de cumparaturi mi-am imobilizat mainile cu sacose, sau mai de mult, cand ma grabeam tare si usile tramvaiului s-au redeschis doar pentru ca cineva m-a zarit  ca eram pe fuga ( da stiu se intampla mai des sa nu, dar si cand se intampla asta…sentimentul de bucurie este absolut incredibil) si ar mai fi multe, multe astfel de momente in care daca nu erau oamenii din jur mai buni si mai oameni, viata mea ar fi fost mai trista si mai grea.

E usor sa spui ca nu imi pasa dar e si mai usor sa spui multumesc si te rog, e si mai placut cand faci pe cineva sa rada si nu sa planga.

Stiu ca nu o sa schimb lumea, dar pornind de la ideea cu care am inceput acest articol nu ma astept de la ea mai mult decat poate sa imi ofere, nici de la mine mai mult decat pot sa dau…in schimb imi doresc sa am puterea sa imi pese mereu pentru ca eu traiesc in lumea asta iar lumea asta, in sufletul meu…