Dedicatie pentru Ana…

Nu cred in critica constructiva, nu imi place nici cacofonia expresiei, nici consoanele multe, nici sensul care i se da. Am ascultat acum ceva timp un tutorial foarte interesant care mi-a confirmat ceea ce credeam eu despre critica constructiva, nu auzim pe nimeni afirmand vreodata “ de-abia astept sa ajung acasa sa imi mai reproseze sotia/ sotul ceva sau de-abia astept sa predau proiectul asta sa imi spuna seful ce am gresit”. Si asa e, insa azi Ana mi-a trimis cel mai frumos mesaj din lume in care ma certa, ca nu am mai scris nici macar pentru ea, asa ca draga mea…iti scriu special pentru tine, si leg asta de critica constructiva pentru ca nimeni nu m-a mai certat vreodata sa fac ceva, pentru ca fac bine.  Deci pana la urma sensul expresiilor tot noi il dam si imi doresc la cat mai multe critici de genul asta. 

Subiectul ales astazi se refera la oamenii puternici cine sunt ei si daca exista. Eu una nu cred ca exista oameni puternici in adevaratul sens al cuvantului, cred ca exista doar oameni care rezista mai bine sau mai putin bine anumitor situatii prin care trec in viata, exista oameni care trec mai repede sau mai greu peste anumite evenimente si ca exista oameni care isi recunosc slabiciunile si care nu.

Se tot vorbeste si se tot scrie despre femeia puternica a secolului in care traim, de femeia care stie ce vrea (numai azi am citit doua articole despre asta), de girl power, de barbatul alfa…incat am senzatia ca daca nu stii ce vrei in viata, sau daca esti intr-un moment de cumpana in care nu esti in stare sa alegi in 5 secunde ce urmeaza sa faci…ai toate sansele sa fii privit ca fiind ori labil, ori mentally disordered ori pur si simplu fucked up. Nu ma refer aici sa stai sa te gandesti un sfert de ora daca iti cumperi apa plata sau apa minerala, ci la situatiile alea stresante din viata, pe care fara sa vrei ajungi sa le intalnesti si sa le traiesti.

 Punem atat de multa presiune pe noi incat nu ne dam timp si voie sa gresim, sa ne relaxam, sa plangem, sa ne plangem…avem asa o nevoie incredibila de a ne pretinde ca suntem puternici, multitasking, rezistenti la program de 12 ore la birou, copil acasa, relatie perfecta, ca suntem cei mai buni soferi, ca suntem cei mai tari cunoscatori in ale gastronomiei sau habar nu mai am la ce ne mai credem ca suntem buni…incat uitam sa fim modesti cu noi insine, sa ne acceptam slabiciunile si sa invatam sa ne traim durerile, sa radem autentic, sa plangem cand ne doare si sa facem treburile astea toate elegant si cu fruntea sus…

Acum cateva luni o prietena imi povestea de varul ei, un tip bine, de cariera, cu toate trasaturile unui barbat de succes al mileniului in care traim.. A sunat-o la un moment dat , sa o intrebe ce mai face, pentru ca stia ca ea urmeaza sa dea nastere unui copil…si mai stia si ce emotii are ea in privinta asta. Dupa ce o asculta si ea ii povesteste cat e de incantata ca o sa fie mamica, etc. il intreaba da tu ce faci ? ca numai eu am vorbit…el <sotia mea mea e plecata, in delegatie de doua saptamani, nu stiu cum am rezistat si cum o sa rezist fara ea pana se intoarce, imi e atat de dor>

Eh si atunci am avut in minte, uite asta da om puternic, care nu se sfieste sa recunoasca ca ii este greu fara sotia lui (cu care apropo era inca din liceu, el avand vreo 37 de ani), care nu se simte mai putin barbat ca recunoaste un adevar de fapt, pe care il traieste, care stie ca o sa devina puternic si implinit numai atunci cand o sa fie ea langa el…
Imi pare rau ca astfel de subiecte sunt subiecte de poveste, ca ne miram atunci cand le auzim, ca astfel de lucruri nu se intampla mai des si ca nu fac parte din ceea ce numim noi normalitate si chiar cred ca daca am trai autentic si am recunoaste in primul rand fata de noi si in al doilea rand fata de cei dragi ceea ce simtim, chiar am trai intr-o lume mai buna...asa ca draga Ana, cand o sa pleci o sa plang in hohote de dorul tau...dar si de mila ta ca va trebui sa asculti limba aia hidoasa in fiecare zi :)