Schema Logică?

Lectia mea de azi

Cei 6 ani de-acasa m-au invatat

Ca atunci cand mananci , nu e frumos sa mananci cu gura plina

Ca atunci cand iti este somn si casti e frumos sa pui mana la gura

Viata m-a invatat

Ca atunci cand faci o fapta buna…nu o faci ca sa astepti recompense…ci doar pentru ca stii tu ca faci un bine

Ca oamenii sunt asa cum sunt…ca nu se schimba doar daca vrei tu si inainte sa inveti sa ii accepti pe ei…trebuie sa inveti sa te accepti pe tine

Iubirea m-a invatat

Ca suferinta vine cand iubirea lipseste

Ca diminetile sunt mai frumoase atunci cand inveti sa iubesti lumina zilei

Franta m-a invatat

Ca painea si vinul pot fi o cina de lux…cand tot ce ai cu tine e pasiunea de a trai momentul

Prietenele mele psiholoage m-au invatat

Sa simt orice si sa ma simt bine cu asta

Catelul meu m-a invatat

Ca da…exista comunicare beyond words

Trecutul meu m-a invatat

Sa alerg dupa visele mele fie ca am de parcurs toate continentele mapamondului...si da! norocul meu ca imi place sa calatoresc!

Multi oameni m-au invatat

Ca atunci cand tipa si urla isi striga de fapt durerea

Iar eu ii invat pe ei

Ca atunci cand privesti culoarea verde....privirea ti se linisteste!!

Fiindca avem ingeri…

Nu vreau sa transform acest blog intr-unul exclusiv feminist sau intr-unul destinat promovarii zambetului tamp de pe buze in orice situatie, si nici nu vreau sa imi elimin publicul masculin care este mai sceptic, pragmatic si mai ancorat in realitate, cel putin asa sustin ei (eu una sunt de alta parere in ceea ce ii priveste), insa imi doresc extrem de mult, sa promovez prin toate caile posibile, ca chiar daca viata nu se imparte in alb si negru, si avem de multe ori in fata ochilor nuante de gri…cat de usor e sa arunci din in cand o pata roz si cat de mult depinde asta de tine.

Am fost “acuzata” de optimism excesiv si mi s-a aruncat de foarte multe ori in fata cu tenta de repros „inca nu ti-ai pierdut copilul din tine!”.

Am vazut o emisiune la un moment dat extrem de infricosatoare despre adulti care duceau o viata relativ normala in timpul zilei, dar pentru a scapa de stresul cotidian in momentul in care ajungeau acasa intrau intr-un mediu al copilariei creat artificial, toata casa plina de jucarii pentru copii, ei dormind in patuturi care aratau exact ca cele pentru copii doar ca adaptate inaltimii greutatii unui adult, unul dintre ei avea si o bona!!!

Eu nu ma intorc acasa intr-o copilarie creata artificial pentru ca in loc de biberon prefer paharele cu picior lung din sticla si in loc de lapte prefer...se stie putin vin rosu!

Cu toate astea, a fi copil e o stare de spirit pentru ca inseamna a-ti trai viata ludic, frumos, cu zambetul pe buze, cand o iei la tranta si te lovesti la genunchi si iti continui mai departe joaca pentru ca daca stai sa te opresti si sa plangi, pierzi toata distractia.

Chiar daca de multe ori si eu ma regasesc in vorba „Doamne stiu ca imi dai cat pot sa duc, dar te rog nu mai avea atat de multa incredere in mine!” am descoperit ca pe parcursul vietii fiecare om ajunge sa aiba in viata lui sub o forma sau alta ingeri.

Ca e vorba de un copil, ca e vorba de un prieten sau mai multi, ca e vorba de un animal dragut care iti insenineaza ziua, ca e vorba de un strain care iti zambeste cand tu esti incruntat...peste tot sunt ingeri...pe care ii vezi daca esti un pic atent la orice pas in viata ta.

Intr-o discutie cu un prieten de suflet acum doua zile, o discutie in care imi povestea ca se regaseste intr-unul din cele mai fericite momente ale vietii lui...s-a oprit la un moment dat si mi-a zis..”Daca as putea sa iti dau jumatate din fericirea pe care o simt acum, as face-o”. Ei, pentru mine astia sunt ingerii, care ii fac pe oamenii dragi sa iti fie alaturi, sa iti insenineze ziua, chiar daca nu le-ai spus ca in ziua respectiva pe cerul tau se aflau niste nori!!!

Cand eram copil prima rugaciune pe care m-a invatat bunica a fost „Inger, ingerasul meu”, imi placea atat de mult si am crezut atat de mult ca mi se potriveste ca acum vad ca acelui copil, care se afla astazi in trup de adult, i s-au alaturat in viata ingerii...pentru ca a crezut in ei.

Unii vin, altii pleaca, unii raman dar nu esti niciodata singur, iar daca a fi adult inseamna sa nu te mai joci cu petele de culoare (care nu degeaba se poarta din ce in ce mai mult) atunci prefer sa nu ma maturizez niciodata si sa imi traiesc viata cu ingerii care imi sunt dati sa ma insoteasca...

Femeia la 30 de ani

Mi-am tot propus de ceva timp să dedic în luna iunie un articol femeii de 30 de ani. M-am tot gândit la un titlu pompos, răsunător…nu sunt mulţumită de ce mi-a venit în minte aşa că am ales un titlu simplu şi am să scriu un articol simplu, sincer cu ceea ce simt şi ce cred despre Femeia la 30 de ani.

30 de ani e un moment de cotitură. Nu ştiu dacă părinţii noştrii îl resimţeau la fel, însă generaţiile care împlinesc acum 30 de ani parcă resimt vârsta asta, aşa mai mult ca o corvoadă, ca o secure care atârnă asa de pe la 27 de ani deasupra capului şi care coboară încet şi sigur şi ajunge să facă ravagii fix la 30 de ani, când bate gongul şi schimbi mult râvnitul prefix cu 2.

Nu m-am decis încă, dacă să cred în faptul că există coincidenţe sau că lucrurile se întâmplă într-adevăr cu un motiv, DAR acum pe cuvânt că esti maxim de derutat când constaţi că mayaşii au prezis sfârşitul lumii chiar în anul în care faci 30 de ani.

Îmi propusesem să fac extrem de multe până la vârsta asta pentru ca încet dar sigur s-au indus în subconştientul meu ideile că dupa 30 de ani nu mai poţi face nimic: că nu mai poţi să mai slăbeşti, că dacă nu te măriţi până atunci nu te mai ia nimeni, că e târziu să faci copii, că e bine să ai deja o carieră solidă, că eşti prea bătrână să porţi fustă mini, că nu mai merge să îţi trezeşti vecinii cu muzica dată la maxim, cum făceai în adolescenţă înainte să pleci dimineaţă la şcoală, că nu mai merge machiajul sidefat ziua, că e ridicol să mergi în cluburi, că…într-adevăr câte şi mai câte de cred că aş putea să scriu până mâine despre aceste lucruri imposibil de realizat…

Din lista cu toate cele propuse am reuşit că în intervalul 27-30 să fiu într-o panică totală de alergat dupa himere. Toată lumea din toate cercurile de prieteni vorbeau de cât de oribil e să ai 30 de ani aşa că „ Hai să trăim acum cât putem!!!” de parcă după vârsta asta oriunde vei merge ţi se va cere buletinul şi nu o să mai fii primit nicăieri.

“- Bună ziua, vreau şi eu vă rog o pâine.

-         Bună ziua, Vârsta?

-         Păi 30.

-         Ne păre rau dar aici nu servim decât până la 29 de ani!

-         Ştiţi vreun loc unde pot găsi ?

-         Nu ştiu ce să zic, încercaţi în provincie! »  

Îmi aduc aminte de un amic ce a cunoscut o tipă care îi plăcea foarte mult, întrunea multe din calităţile pe care şi le dorea el la o femeie, însă în momentul în care a aflat că are 30 de ani, nu a mai căutat-o niciodată.

Încă o dată constat cât de prinşi suntem de propriile prejudecăţi, de cât de mult ne impunem singuri bariere şi limite şi de cât de puţini au acel curaj de a trăi pur şi simplu.

« Femeia la 30 de ani este cea mai frumoasă pentru că atunci ştie ce vrea şi cum să ceară » îmi zicea mie acum câteva luni un om tare drag mie în discuţiile noastre despre panica mea existenţială. Am început să mă gândesc la replica lui şi mi-am dat seama că femeia la 30 de ani este cea mai frumoasă pentru că atunci ştie ce vrea şi face tot posibilul să obţină ceea ce vrea însă femeia care face diferenţa, şi despre care scriu eu în aceste rânduri este cea care învaţă până la vârsta asta să câştige şi să piardă cu aceiaşi eleganţă…

30 nu este de bife, să bifăm una şi cealaltă doar pentru că…trebuie. 30 ca şi restul vârstelor pe care urmează să le împlinim este despre cine eşti şi de noi înşine depinde ca cine suntem să corespundă la orice vârstă cu cine vrem să fim.

Până la vârsta asta ce cred eu că este cel mai important este că am constatat că până acum doar am învăţat cum să trăiesc frumos, cum îmi place, cum simt, lângă cine simt iar de-acum încolo nu îmi rămâne decât să pun în aplicare…

Aşa că DA Femeia la 30 de ani e frumoasă, fie că are o familie sau nu, fie că e împlinită profesional sau nu, e frumoasă pentru că acum ştie: să iubească, să asculte, să privească, să savureze, să câştige, să piardă, să plângă, să râdă, să ofere, să primească şi mai mult ca niciodată ştie când şi cu cine merită să bea un pahar de vin roşu…

Se împlineşte în putin timp o lună de când am împlinit 30 de ani şi declar cu toată sinceritatea că a fost cea mai frumoasă lună din ultimii trei ani de bântuială printre himere. Am trăit cele mai frumoase clipe alături de oameni lângă care nu mă aşteptam să fiu, alături de prietenii, care mi-au dovedit încă o dată cât de norocoasă sunt că îi am, alături de familia mea, în cadrul căreia ma bucur atât de mult că mă aflu.

Aşa că eu sunt femeie, am 30 de ani şi în cinstea vârstei mele închin pentru că  vreau un pahar de vin roşu, iar dacă nu mai am vin roşu în casă, ştiu ce am de făcut J.

 P.S. Astăzi 30 iunie, am aflat dintr-un reportaj TV că în Guatemala s-au descoperit cele mai vechi calendare maya care supriză: anunţă că NU vine sfârşitul lumii…

Ego go Go GO!

Citeam acum ceva timp in OSHO ca ego-ul este cel care ne blocheaza existenta si ne impiedica sa fim intr-adevar fericiti.

„Omul a uitat cine este el cu adevarat. El este aproape hipnotizat de o anumita idee despre el insusi pe care o poarta cu sine toata viata fara sa stie ca nu este el, ci numai umbra sa. Iar aceasta umbra nu poate cunoaste nici un fel de implinire”(Osho)

Este si foarte adevarat ca o data ce ai fost crescut intr-un anumit tip de societate, cu o anumita educatie si anumite valori este greu ca ulterior sa te desprinzi de ele, pentru ca ele raman acolo undeva in tine fara sa constientizezi, si ies la iveala atunci cand te astepti mai putin.

De mici am fost invatati sa actionam si sa gandim intr-un anumit fel. Ca sa le facem pe plac parintilor, profesorilor, societatii, am respectat aceste reguli crezand ca facandu-le lor pe plac o sa ne fie si noua bine. Astfel, a reusit sa creasca in noi ego-ul, ego-ul care ne hraneste existenta in a face lucruri si a spune vorbe pentru a obtine confirmari si aprobari. Ne ajuta in a crea iluzii asupra propriei noastre vieti, el de fapt nereusind decat sa ne umbreasca drumul.

Ego-ul este cel care pretinde ca suntem ceva ce nu suntem in realitate, este cel care ne impiedica sa iubim in adevaratul sens al cuvantului.

Iubirea nu este un schimb de nevoi, iubirea este iubire. Poti iubi pe cineva si daca nu faci parte din viata sa, poti iubi pe cineva si daca acel cineva nu te iubeste.

Din ego nu se naste iubire, ci co-dependenta. El da dependenta de indeplinire a nevoilor iar cand nevoile sunt indeplinite renuntam si mergem mai departe fara sa ne mai uitam inapoi, fara sa ne mai pese de ce lasam in urma.

Vorbeam deunazi cu un bun prieten despre lumea asiatica. Desi fug de cele mai multe ori de generalizari nu am cum sa neg niste adevaruri generale din punct de vedere sociologic. Eu cand ma gandesc la Europa, la oamenii care traiesc in Europa ma gandesc instant la capitalism, consumatorism dus la extrem, nevoie de material si uitare de sine in urmarirea unor castiguri care mai de care mai putin importante pentru a hrani acel ego atat de prezent in vietile noastre. Iar cand ma gandesc la cultura asiatica ma gandesc la simplitate, bunatate fata de cel de langa tine, respect fata de natura si fata de semeni.

Si atunci ma intreb oare ce ma face sa ma simt mai bine ? Sa privesc in oglinda o geanta pe care nu mi-as permite-o niciodata sau sa primesc o floare de la un copil care alearga descult pe strada ?

Ego-ul este frica. Este frica de a nu fi acceptat, aprobat iar frica inhiba pofta de viata, veselia. Ego-ul ne face sa ranim oameni care ne iubesc, ne face sa ignoram adevaruri care ne inconjoara, ne face sa spunem lucruri pe care nu le simtim cand de fapt pentru a fi fericiti nu trebuie decat sa il eliberam. Sa eliberam ego-ul si sa ne permitem sa fim asa cum suntem noi in realitate, sa invatam sa iubim si numai asa putem fi cu adevarat fericiti.

Intotdeauna am spus ca oameni care au ego sunt oamenii care pot fi cel mai usor de manipulat. Le spui mereu ce vor sa auda si vei avea mereu controlul asupra lor. E trist si pentru tine dar si pentru ei daca recurgi la astfel de metode pentru ca se traieste de fapt in minciuna care va defula mai devreme sau mai tarziu.

Viata fara ego simt eu, inseamna libertate iar libertatea este fericire.

Wayne Dyer autor si speaker in domeniul autodezvoltarii sustine urmatoarele idei atunci cand vine vorba despre ego:

1. Ceea ce va ofenseaza, doar va slabeste si mai mult asa ca incetati sa va mai simtiti ofensati pentru ca duce de fiecare data la atac, contraatac si razboi, iar razboiul poate fi atat de dureros ca la sfarsit e posibil sa nu mai conteze cine a iesit invingator.

2. Nevoia de castig trebuie eliberata. Intotdeauna va exista cineva mai tanar, mai frumos, mai norocos, mai bine pregatit, mai potrivit iar cautarea exclusiva in a castiga orice tip de competitie nu este decat calea sigura de a trai o viata plina de frustrari. A juca in schimb de dragul jocului, poate aduce mai multa satisfactie si bucurie pentru ca asa te poti concentra si asupra a ceea ce este nu numai a ceea ce va fi.

3. Ego-ul este sursa a multe conflicte pentru ca ne impinge de fiecare data sa le spunem celor din jur ca gresesc, asa ca eliberati-va de nevoia de a avea tot timpul dreptate. Spiritul creativ este bland, iubitor si receptiv; nu este furios, plin de resentimente sau tristete. Eliberand nevoia de a avea dreptate in discutiile si relatiile voastre, este ca si cum i-ati spune ego-ului vostru, eu nu sunt sclavul tau.

4. Eliberati nevoia de a fi superior pentru ca adevarata noblete nu inseamna a fi mai bun decat altcineva ci inseamna a fi mai bun decat erai tu.

Ego-ul ne face sa vedem doar ce se intampla rau si urat, ne face sa ne simtim mereu nedreptatiti  si ne face sa credem ca totul ni se cuvine. Din cauza lui uitam sa privim bunatatea si frumusetea ce ne inconjoara, ne face sa uitam sa zicem « Multumesc » asa ca in tendinta de a ma elibera incep prin a adresa un Multumesc tuturor celor care exista in viata mea si le dedic melodia de mai jos:

« - Te iubesc ! - Aşa şi…? »

Câţi dintre noi nu au spus cel puţin o dată te iubesc? Câti dintre noi nu au căutat în stele, în vânt şi în soare iubirea ? Cine zice nu, « eu nu » înseamnă că « tu nu, nu eşti sincer » sau eşti atât de fraged că încă nu ai cunoscut iubirea.

            De ce spunem te iubesc? Spunem ca să primim în schimb iubire ? Spunem ca să ne scape de vină, de ură, de lacrimi?

            Puterea cuvintelor nu merită niciodată subestimată, e atât de puternică şi lasă atât de multe urme că doar o lovitură puternică o poate concura.

            A spune te iubesc nu te iartă, nu te scapă, nu te ajută să uiţi şi nici să ierţi sau să fii iertat.

A spune te iubesc nu-ţi dă dreptul să îi spui cum se îmbracă, ce să spună, cui să-i spună, ce să facă, ce să gândească…dacă sfatul tău nu este cerut.

            De multe ori am văzut mame târându-şi copii în urlete şi plânsete către destinaţii nevrute de ei, de multe ori am văzut un el plictisit aşteptând pe băncuţă în mall, cât acea ea din viaţa lui zăcea cu orele în magazin sau l-am văzut adormind la teatru, iar pe o ea ascultând stingherită glume într-un bar plin cu barbaţi băutori de bere (eu sunt naratorul aşa că ce căutam eu acolo nu face subiectul acestui articol J)     

            Pentru marile roluri din viaţă nu suntem învăţaţi de mici. Nu ne învaţă nimeni cum să fim părinţi buni, iubiţi buni, soţi buni şi oameni buni. Nu ne învaţă nimeni cum să iubim, ci suntem de mici corectaţi, educaţi iar când ajungem mari ni se pare normal să corectăm, să educăm şi noi la rândul nostru.

            De cât de multe ori nu ajunge ca iubirea, atât de frumoasă, să fie închisoare? De atât de multe ori încât ajung să înţeleg de ce există atât de multe divorţuri, atât de mulţi avocaţi şi terapeuţi. Frumoase sunt momentele în care doi oameni decid să fie împreună, momentele în care nu se gândesc că se mai poate vreodată trăi fără ei doi ca un întreg, sunt atât de frumoase şi intense că mă mir sincer mereu cât de repede sunt uitate.

            Eu te iubesc, deci îţi vreau binele, ştiu ce e mai bine pentru tine şi te învăţ pentru că te iubesc. Eu Adonis îţi ofer ţie o muritoare de rând şansa la suprema cunoaştere, eu Afrodita îţi ofer ţie muritorule de rând privilegiul de a fi cu mine, dintre toţi muritorii te-am ales pe tine, asa că zi mersi şi fă ca mine.

            Si uite cum te trezeşti încarcerat şi ajungi să bei cafea fără zahăr pentru că ea ţi-a zis că îngraşă, deşi tu când ai cunoscut-o îţi puneai nu mai putin de patru linguriţe, ajungi să porţi pantaloni în carouri, pentru că ea vrea sa te vadă fashion chiar dacă ţie ţi se pare că arăţi ca un papiţoi, ajungi să bei bere din pahar deşi te enervează la culme că nu are acelaşi gust ca din sticlă şi mai trebuie să speli şi paharul dupa ce-ai băut şi tot aşa...

            Iar ea ajunge să nu mai poarte fuste scurte că se uita bărbaţii la ea chiar dacă tu te-ai îndrăgostit de ea în fustă scurta. Ea ajunge să cunoască toate scorurile de la meciurile de fotbal deşi inainte să te cunoască nu ştia că mai exista şi altceva în afară de Steaua şi Dinamo. Ajunge să gătească după reţetele mamei tale deşi ei îi place mai mult mâncarea bunicii ei şi tot aşa…

            Nu zic să nu facem gesturi pentru cei de lânga noi atunci când îi iubim pentru a-i vedea fericiţi, dar zic că nu trebuie să uitam că un noi a început de la un EU, si fără EU nu ar mai fi NOI…

            Faptul că avem un copil, un soţ, un iubit, un ce vreţi voi nu ne dă drepturi eterne asupra existenţei sale. Acum poate fi cu noi, dar poate veni un moment când sentinţa de a fi iubit de către noi expiră , aşa că atunci cand îţi vine în minte să spui te iubesc încearcă acest dialog:

           

« - Te iubesc

               - Aşa şi ?

               - Şi-atât… »                 

         

La nostalgie….

Oamenii m-au fascinat dintotdeauna, incepand cu mine, continuand cu cei din jurul meu si terminand tot cu mine. Dintotdeauna am crezut ca a porni cu anumite idei preconcepute despre francezi, englezi, olteni, moldoveni, italieni etc. iti limitezi singur si de buna voie orizonturile de cunoastere. Suntem cu totii atat de fascinanti ca nu imi pot lua ochii de la voi, noi toti.

            Nu sunt in masura sa descifrez de ce facem anumite lucruri, de ce iubim, uram, de ce spunem ce spunem dar ca un desavarsit si irevocabil om de litere ma simt in masura sa ma intreb, sa comentez, sa cuget, sa scriu despre toate astea chiar daca la finele faptelor mele dupa creieri storsi la maxim raman tot cu un mare semn de intrebare….

            Avem nostalgii…ale trecutului, ale prezentului ba chiar si ale viitorului. Le declanseaza o vorba, o mancare, o melodie, o persoana pe care nu am mai intalnit-o de mult, redescoperirea unor locuri in care am trait clipe de neuitat fie ele dintre cele mai bune, sau cele mai rele.

In copilarie imi doream sa fiu mare si acum mare fiind…am nostalgia copilariei. Eram atat de incantata ca datorita faptului ca eram si sunt o tipa inalta toti adultii din jurul meu imi dadeau o varsta mai mare decat cea pe care o aveam in realitate, iar acum sunt atat de fericita cand tinerii din jurul meu imi dau o varsta mai mica decat cea pe care o am ca in realitate.

Pe principiul ca omul nu se bucura de ce are decat cand pierde…asa si eu ma intreb DE CE e atat de greu sa ne bucuram de ce avem in prezent fara sa ne omoram sa schimbam acest prezent, fara sa avem regrete in ceea ce priveste trecutul si fara sa ne straduim in a ne pune toate sperantele in viitor ???

M-a izbit aceasta nostalgie de 8 martie cand am realizat ca salamul de biscuiti facut de mama e echivalentul madeleinelor lui Proust dar asta a fost doar inceputul. Urarile de primavara insorita primite pe multele cai de comunicare contemporane m-au lasat muta de uimire. Cateva dintre ele au fost de la oameni pe care la un moment dat in viata i-am urat din tot sufletul pentru ca au fost ce au fost si pentru ca au facut ce au facut…si cu toate astea m-am bucurat atat de mult ca s-au gandit la mine, ca daca eram patruped dadeam din coada de faceam aer conditionat in jurul meu! Si mi-am adus aminte de atat de multe si m-am mirat din nou atat de mult de reactia mea ca stau si ma intreb…de ce uram ce iubim, daca pana la urma tot ajungem sa iubim ce uram…Trebuie sa recunoasteti ca e intr-adevar fascinant J.

Prognoza sau nu prea?

Ma distreaza maxim cum intrega Romanie a devenit consultant in meteorologie si are update constant referitor la starea vremii pe care e dispus mereu sa il impartaseasca la telefon, in RATB,metrou, in lift, la birou, la sedinta cu parintii etc. si pe care il intrebi stie ca o sa ninga, ca o sa ploua, o sa fie atatea grade, x dimineata, x la pranz, etc. Dupa ce ne-am linistit cu totii ca vine primavara vazand ca gata nu mai ninge si rasare soarele pe strazile noastre, la propriu, am devenit brusc interesati de starea drumurilor…dupa ce se topeste zapada, descoperim mizerie, gropi si ne intrebam iarasi cu totii cand se va face ceva, cum sa ne rupem masinile, pe cine reclamam ? Vor trece si aceste probleme pentru ca ne va lovi caldura, ooof prea cald, masinile se vor incinge, drumurile se vor topi provocand denivelari ingrozitoare, o sa ne sufocam…Si ne vom mai racori un pic, pret de vreo doua saptamani si va veni toamna, care va aduce ploi, inundatii, canalele nu vor mai face fata, masinile se vor ineca pe strazi...si ne va apuca pe toti panica generala ca nu avem incaltari potrivite, ca nu stim pe cine sa reclamam, ca nu se face nimic niciodata...si vine iarna din nou...si cand se intampla...suntem uimiti si luati prin suprindere, noi si autoritatile. Iata cum omul isi face probleme chiar daca stie uneori dinainte ce il asteapta, neinvatand niciodata din experientele trecute...natura umana simply surprising every day...la fel ca starea vremi J))).

Un pic despre iubirea mea….

Nu de mult am citit undeva…ca oamenii de stiinta au descoperit ca iubirea e o boala…asociata cu ideea ca suferi da…poate fi intr-adevar vazuta asa…dar ma gandesc ca asociata cu cat de fericit te poate face starea de iubire…ma indoiesc ca vreo boala…ar putea sa te faca vreodata macar o secunda sa te simti atat de bine (nu luam in considerare posibilul efect al pastilelor J)….

Se apropie ziua in care sarbatorim dragostea…zi in care de obicei parerile se impart, dupa mine si cele observate asa in spatele lentilelor de la ochelari, in trei categorii (imi permit sa generalizez sustinand infocat ideea ca femeilor le place sa fie sarbatorite oricum, oricand) asa ca am indraznit sa clasific doar barbatii :

Astfel avem:

1. Idealistul : Eu nu am nevoie de o zi ca sa imi demonstrez dragostea, eu o sarbatoresc in fiecare zi.

 2 Realistul: A sarbatori intr-o zi anume dragostea e o buna ocazie sa ii reamintesti persoanei iubite ca o iubesti!

 3. Carcotasul : o combinatie de pareri sceptice si care se uita un pic chioras la orice J

3.1.Care are boala pe americani ca ne-au spalat creierul cu inimioare comerciale si poezii siropoase trimise via sms, email sau facebook;

3.2  Care are boala pe femei ca e  taman inca un prilej ca femeile sa mai gaseasca motiv sa mai stoarca vreo mila de cadou de la barbati (si-asa deja oropsiti de cumparatul cadourilor de 1 martie, 8 martie, ziua ei de nastere, de nume, sarbatorirea unei luni de cand a facut prima piftie (care nu se stie ca poate fi si ultima), a cinci luni de la calcatul sosetelor impreuna etc.) dar care totusi face un gest ceva de frica nevestei/iubitei/amantei...

3.3   Zgarcitul care bate cu pumnul in masa ca vrea sa arate ca e barbat J

3.4   Nationalistul care sarbatoreste declarativ dragostea de Dragobete.

Daca imi intreb prietenele mele psiholoage J cu siguranta ca vor gasi justificari pentru fiecare categorie in parte : sechele din trecut, relatia cu mama, o iubita nebuna care i-a frant inima si tot asa…daca ma intreb pe mine raspunsul e ca e frumos sa iubesti si punct. E frumos sa iubesti o planta si sa o ingrijesti sa vezi cum creste, cum infloreste, e frumos sa iti iubesti masina, hainele, pantofii, prietenii, familia, e frumos sa te iubesti pe tine ( fara subintelesurile de rigoare) dar cat de frumos e sa iubesti pe cineva.

Adepta a comunicarii ca solutie suprema zic ca e frumos si ca acel cineva sa stie…sa ii spui, sa ii arati…asa cum poti…un minut pe zi, cinci, un gand, o privire…o melodie, un zambet…e asa de frumos ca daca oamenii de stiinta ar avea dreptate atunci imi doresc sa ma imbolnavesc de iubire incurabil !

P.S. Voi cei ascunsi care cititi va stiu si va iubesc iar tu iubire....iti multumesc ca ma inspiri!!!

...si timpul nu mai avea rabdare!

Pentru a intra in starea care m-a determinat sa scriu acest post...se acceseaza acest link:

http://www.youtube.com/watch?v=_yey6vKSnH0&feature=related

Ianuarie…duminca…dimineata…cafea….miroase in toata casa divin…muzica de relaxare…afara e frig…si nu am nici macar curaj sa privesc pe geam, asa ca ascult acorduri care imi aduc aminte de vara si soare…preferatele mele.

In aceste momente imi revine in minte fraza care m-a facut sa ma gandesc…de prea tanara parca…la timp. Marin Preda scria la finele romanului sau Morometii…si timpul nu mai avea rabdare…

Pare asa in viata tuturor ca avem atat de mult timp la dispozitie, sa ne purtam cum vrem, sa nu ne gandim la viitor, sa stam suparati, sa fim egoisti fara sa ne pese pe cine ranim si daca ranim…

Am avut momente in care ma suparam pe Bubu ca imi rodea pantofii, am avut momente in care il certam ca nu tacea din gura cand ma asezam la masa, ca vroia si el o bucatica de friptura…iar eu il certam si ii explicam ca NU ! asta nu e mancare pentru catei…e de oameni…eu nu iti mananc tie bobitele…si da am momentele astea in care as da timpul inapoi sa nu il mai cert niciodata, in care chiar daca il certam pentru ca il iubeam…el nu intelegea asta…am zis ca va fi alaturi de mine o vesnicie…ei bine…nu.

Nu ma gandesc la mine ca as fi un om rau, insa cu toate astea nici nu ma gandesc ca as fi un om bun. A nu face rau nu echivaleaza cu a face bine. E exact ca atunci cand te gandesti la tine si faci miscare in fiecare zi, iar dupa te duci si te infuleci cu tot ce ai prin frigider. Ce-ai facut ? NIMIC !

Suntem atatia care nu facem nimic, care uitam ca si daca numele nostru nu va ramane scris in istorie…nu inseamna ca trebuie sa trecem prin viata ca si cum ar tine o vesnicie…

Cineva imi spunea ca vreau sa ma tii minte…ca as fi fost cel mai bun lucru pe care l-ai intalnit vreodata…si m–am gandit mult la asta si m-am intrebat eu cum vreau sa fiu tinuta minte ? si m-a lovit...eu vreau sa fiu tinuta minte pentru zambetele pe care le-am provocat, pentru bucuria pe care am adus-o in suflet, pentru momentele in care am facut pe cineva sa simta ca traieste, pentru momentele in care am fost aproape cand avea nevoie…chiar daca eu nu aveam timp…

Asa ca am sa incep de azi cu mine…la o cafea, o muzica buna…si o lumanare cu aroma de lamaie…sa invat sa fiu acel om bun…care provoaca zambete….